Introducere – O Privire Istorică Generală

de Joseph Atwill, „Mesia Cezarului”

În perspectiva populară, precum şi din perspectiva celor mai mulţi învăţaţi, originea Creştinităţii este cât se poate de clară: Religia a început ca şi o mişcare a celor din clasa de jos care credeau într-un învăţător Evreu radical, în perioada primului secol C.E. Totuşi, din mai multe motive, nu împărtăşesc aceeaşi gândire. Existau multe zeităţi la care oamenii se închinau în perioada lui Iisus, zeităţi care acum sunt privite ca şi ficţiuni, şi faţă de care nicio dovadă arheologică nu a fost găsită. Ceea ce contribuie cel mai mult la scepticismul meu este faptul că în acelaşi moment în care adepţii lui Iisus se organizau într-o religie care îi chema pe membrii săi să „întoarcă şi celălalt obraz” şi să „dea Cezarului ce e al Cezarului”, o altă sectă Iudaică începuse un război religios asimetric împotriva Romanilor, de tip terorist, prin comiterea de asasinate și execuții publice. Această sectă, numită Sicarii (cuțitașii), credeau de asemenea în venirea lui Mesia, dar nu într-unul care să militeze pentru pace. Ei căutau un Mesia care să îi conducă pe front militar. Părea puţin plauzibil ca două forme iudaice ale Mesianismului, cu două gândiri diametral opuse, să fi apărut în exact acelaşi timp în Iudea.

Acesta este motivul pentru care Pergamentele de la Marea Moartă deveniseră atât de interesante pentru mine, făcându-mă să le studiez timp de mai bine de o decadă. La fel ca mulţi alţii, speram să învăţ ceva din Originile Creştinismului în acele documente vechi de peste 2000 de ani, găsite în Qumran.

Am început de asemenea să studiez două alte opere majore ale vremurilor respective, Noul Testament şi Războiul Evreilor de către Flavius Josephus, un membru adoptat al familiei imperiale; speram să identific cum Pergamentele aveau legătură cu acestea. În timp ce citeam aceste două opere în paralel, am observat o legătură între ele. Unele evenimente din perioada misionară a lui Iisus păreau nişte reprezentări perfecte ale campaniilor militare ale împăratului Roman Titus Flavius, pe măsură ce acesta încerca să câştige controlul Evreilor rebeli în Iudeea. Eforturile mele de a înţelege această relaţie m-au dus la descoperirea unui incredibil secret, care a devenit de altfel subiectul prezentei cărţi: Această familie imperială, Flavianii, au creat Creştinitatea şi, chiar şi mai incredibil este faptul că aceştia au incorporat o satiră bine gândită despre Evrei în Evanghelii şi în Războaiele Evreilor, pentru a informa posteritatea despre ei.

Dinastia Flaviană a durat între 69 şi 96 C.E., perioada în care se crede că au fost scrise Evangheliile. Dinastia a constat în trei Cezari: Vespasian şi cei doi fii ai săi, Titus şi Domitian. Flavius Josephus, membrul adoptat al acestei familii, care a scris Războiul Evreilor, a fost istoricul lor oficial. Satira creată de ei este dificil de observat. Dacă ar fi fost altfel, nu ar fi rămas neobservată timp de două milenii. Totuşi, aşa cum cititorii pot să judece singuri, calea pe care Flavianii au lăsat-o pentru noi este una cât se poate de clară. Tot ceea ce este nevoie cu adevărat este o minte deschisă. Dar întrebarea este de ce nu a fost observată înainte această relaţie satirică între Iisus şi Titus? Această întrebare este cu precădere interesantă în lumina faptului că operele care scot la iveală această satiră – Noul Testament şi istoriile lui Josephus – sunt poate cele mai analizate cărţi din literatură.

O parte din explicaţie este clară. Văzând Evangheliile ca şi o satiră – care înseamnă, o compoziţie literară (opusă unei istorii) în care caracterul uman este ridiculizat – era nevoie ca cititorul să accepte o contradicţie cu un crez adânc înrădăcinat. Odată ce Iisus a fost universal acceptat ca şi un individ istoric important la nivel mondial, orice altă posibilitate devine, evident, invizibilă. Cu cât mai mult îl facem pe Iisus o figură istorică mondială, cu atât mai puţin suntem capabili să îl privim din alt punct de vedere.

Mai mult, nivelul satiric al Evangheliilor nu a fost descoperit pentru că a fost creat pentru a fi dificil de observat. Cezarii Flaviani au vrut mai mult decât doar să transforme Iudaismul Mesianic. Ei au dorit o îmbogăţire a Creştinităţii şi o răspândire a acesteia, dacă se putea chiar la nivel mondial, înainte ca nivelul satiric al Evangheliilor să fie descoperit. De ce au dorit aceştia aşa ceva? Pentru că doreau să lase ceva în urma lor, şi pentru că au vrut să prostească întreaga lume pentru a dovedi înţelepciunea cu care erau înzestraţi. Deşi la suprafaţă, Evangheliile par să fie o literatură religioasă, pe care mulţi le consideră scrise de către credincioşii Evrei ai unui lider Mesianic, acestea au apărut ca urmare a vanităţii incredibile a Cezarilor Romani, care doreau ca lumea să îi vadă ca nişte zei.

Pentru a înţelege condiţiile istorice care au cauzat crearea Creştinităţii de către Flaviani, trebuie să înţelegeţi condiţiile politice pe care această familie le înfrunta în Iudeea în anul 74 C.E., ca urmare a înfrângerii Sicarilor, o mişcare mesianică Evreiască. Dar pentru a înţelege aceasta, trebuie să privim mult mai mult în trecut.

Procesul care în final a dus la controlul Flavianilor asupra Iudeii a fost parte dintr-o luptă mult mai mare şi mai lungă, respectiv cea dintre Iudaism şi Elenism. Iudaismul, construit pe monoteism şi credinţă, nu era compatibil cu Elenismul, cultura Greacă care promova politeismul şi raţionalul.

Elenismul s-a răspândit în Iudea după ce Alexandru cel Mare a cucerit această zonă, în anul 333 B.C.E. Alexandru şi urmaşii săi au creat oraşe în întregul lor imperiu, oraşe care să reprezinte centre de comerţ şi administraţie. Au creat mai mult de 30 de oraşe Greceşi în interiorul Iudeii. Populaţia Iudaică, în ciuda rezistenţei lor istorice împotriva influenţelor exterioare, au început să încorporeze anumite trăsături a modelului Grecesc de conducere în cultura lor. Mulţi Semiţi au considerat de dorit, dacă nu chiar necesar, să vorbească Greacă. Evreii bogaţi au început să îşi formeze copiii în structurile şcolare Greceşti. Şcoala Grecească a introdus studenţilor Evrei miturile greceşti, sporturile, muzica şi arta.

Seleucizii, descendenţi ai lui Seleucus, comandantul gărzii de elită a lui Alexandru, au câştigat controlul asupra regiunii conduse de Ptolemei, descendenţii unui alt general al lui Alexandru, în anul 200 BCE. Când Antiochus IV (sau cum este preferat, Epiphanes – manifestul unui zeu) a început conducerea Seleucidă în 169 BCE, acesta a devenit totodată şi cel mai urât coşmar al Iudeilor.

Antiochus s-a opus evident Iudaismului şi a încercat să modernizeze religia şi cultura Evreiască. A instalat înalţi preoţi care îi acceptau politicile. Când în anul 168 BCE a început o răscoală împotriva Elenizării, Antiochus a ordonat armatei sale să atace Ierusalimul. Înregistrările Maccabee arată un număr de peste 40.000 de Evrei măcelăriţi în această luptă şi încă 40.000 luaţi prizonieri şi făcuţi sclavi.

Antiochus a golit templul de bogăţiile sale, a pângărit cea mai sfântă locaţie, şi a intensificat politicile sale de Elenizare. A ordonat înlocuirea culturii Evreieşti cu cea Elenă. A interzis circumcizia şi sacrificiului şi a plasat o statuie a lui Zeus în Templul Mount.

În 167 BCE, Maccabeeii, o familie religioasă credicincioasă Evreilor, a condus o revoluţie împotriva lui Antiochus şi a impunerilor cu privire la religia şi obiceiurile Elenice. Ei căutau să reaşeze la locul său religia despre care credeau că a fost trimisă de către Dumnezeu pe tărâmul sfânt. Familia Maccabee i-a convins pe cetăţenii oraşelor pe care le-au cucerită să se convertească la Iudaism. Bărbaţii care nu acceptau să fie circumcişi, erau obligaţi să respecte acest obicei. După 20 de ani de luptă, familia Maccabee a reuşit să câştige împotriva Seleucizilor. Primul citat Maccabee: „jugul Gentililor a fost îndepărtat din Israel” (13:41).

Deşi Maccabee au reuşit să conducă Israelul pentru mai mult de 100 ani, regatul lor nu a fost niciodată unul sigur. Ameninţarea Seleucizilor a fost înlocuită cu una şi mai mare venită din partea Romei. Expansionismul Roman şi cultura Elenă au continuat să ameninţe acest stat religios pe care Maccabee l-au înfiinţat. În anul 65 BCE, un război civil a început între doi rivali Maccabee care îşi doreau tronul. Acesta a fost momentul în care Antipater Edomite, puternicul tată a lui Herod, şi-a făcut apariţia pe scenă. Antipater a permis intervenţia Romană în războiul civil, iar când Pompei şi-a trimis delegatul său Scaurus în Iudea cu o armată Romană, a însemnat totodată începutul sfârşitului statului religios Maccabean.

În următorii 30 ani (65 – 37 BCE), Iudea a trăit doar în războaie. În 40 BCE, ultimul conducător Maccabean, Matthias Antigonus, a cedat controlul asupra ţării sale. Totuşi, până în acel moment, familia Herodiană fusese deja stabilită ca şi conducători ai regiunii, cu suportul total al Romei. Aceştia au învins armata lui Matthias şi au câştigat controlul asupra Iudeii.

După distrugerea statului Maccabean, au apărut Sicarii, o mişcare nouă pornită împotriva Romanilor şi a controlului Herodian. Această mişcare a fost formată din Evrei din clasa de jos, denumiţi Zealoţi, care au continuat lupta religioasă Maccabeană împotriva celor care încercau să controleze Iudeea din exterior, şi căutau să restaureze „Eretz Israel”.

Efortul făcut de Sicari a atins un maxim în 66 CE, când au reuşit să împingă forţele Romane afară din ţară. Împăratul Nero a ordonat lui Flavius Vespasian să intre în Iudeea cu o armată de dimensiuni mari şi să termine revolta. Lupta violentă care a urmat a lăsat aproape jumătate de ţară devastată şi s-a finalizat atunci când Roma a capturat fortăreaţa Iudaică Masada în anul 73 CE.

În mijlocul războiului Iudean, forţele loiale familiei Flavian în Roma, s-au revoltat împotriva ultimului împărat Julio-Claudian, Vitellius, şi au închis capitala. Vespasian s-a întors la Roma pentru a fi proclamat împărat, lăsându-l pe fiul său Titus în Iudea pentru a-i termina pe rebeli.

În urma războiului, Flavianii au împărţit controlul asupra acestei regiuni aflate între Egipt şi Siria, cu alte două familii puternice de Evrei Elenizaţi: Herods şi Alexanders. Aceste trei familii au împărţit un interes financiar comun în prevenire altor revolte viitoare. Au împărţit de asemenea şi o relaţie de lungă durată şi foarte apropiată, care poate să fie identificată până în casa lui Antonia, mama Împăratului Claudius. Antonia l-a angajat în anul 45 CE pe Julius Alexander Lysimachus, ca şi Abalarch – conducător al Evreilor din Alexandria, ca şi ajutorul ei pe teme financiare.

Julius a fost fratele mai mare al faimosului filosof evreu Philo Judeaus, figura intelectuală principală a Iudaismului Elenistic. Scrierile lui Philo încercau să unească Iudaismul cu filosofia Platonică. Învăţaţii cred că munca acestuia le-a oferit autorilor Evangheliei unele dintre perspectivele sale religioase şi filozofice.

Secretara privată a Antoniei, Caenis, a fost şi una dintre amantele de o viaţă a lui Vespasian. Julius Alexander Lysimachus şi Vespasian s-ar fi cunoscut prin conexiunile comune pe care le aveau prin intermediul casei lui Antonia.

Julius a avut doi fii. Cel mai în vârstă, Marcus, s-a căsătorit cu nepoata lui Herod, Bernice încă de când erau adolescenţi, ceea ce a dus la crearea unei legături între Alexanderi şi Herod, familia sponsorizată de Romani în Iudeea. Marcus a murit tânăr, astfel că Bernice a devenit amanta fiului lui Vespasian, Titus. Astfel, Bernice a reprezentat liantul dintre Flaviani şi Alexanderi, familia primului său soţ, cu familia sa, Herod.

Fiul mai tânăr a lui Julius, Tiberius Alexander, a reprezentat o altă legătură importantă între aceste familii. Acesta a moştenit întreaga moşie a tatălui său după moartea fratelui Marcus, ceea ce l-a făcut unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. A renunţat la Iudaism şi i-a ajutat pe Flaviani în războiul lor împotriva Evreilor, contribuind atât cu bani, cât şi cu trupe, la fel cum făcuse şi familia Herod. Tiberius a fost primul care a declarat legătura sa cu Vespasian ca şi împărat, ceea ce l-a ajutat să pună bazele dinastiei Flaviene. Când Vespasian s-a întors în Roma pentru a-şi pune mantia de împărat, acesta l-a lăsat pe Tiberius în spate pentru a-l ajuta pe fiul acestuia, Titus, la distrugerea Ierusalimului.

Deşi cele trei familii au fost capabile să oprească rebeliunea, aceştia continuau să aibă în faţă o ameninţare evidentă. Mulţi Evrei continuau să creadă că Dumnezeu va trimite un Mesia, un fiu al lui David, care i-ar conduce împotriva inamicilor Iudeii. Flavius Josephus a scris că ceea ce i-a „determinat cel mai mult” pe Sicari să lupte împotriva Romei a fost credinţa lor că Dumnezeu va trimite un Mesia în Israel care ar conduce pe credincioşi către o victorie militară. Deşi Flavianii, Herod şi Alexanders opriseră revolta Evreiască, familiile nu distruseseră şi religia mesianică a rebelilor Evrei, credinţa lor. Familiile aveau nevoie să găsească o metodă pentru a-i stopa pe Zealoţi de a inspira viitoare revolte din cauza credinţelor într-un viitor Mesia.

Apoi, cineva din interiorul acestui cerc a avut o revelaţie, una care a schimbat istoria. Modul de a îmblânzi Iudaismul mesianica ar fi putut fi transformarea acestuia într-o religie care să coopereze cu imperiul Roman. Pentru a atinge acest scop, ar fi fost nevoie şi de un nou tip de literatură mesianică. Astfel, au fost create ceea ce astăzi se numesc Evangheliile Creştine.

Într-o convergenţă unică în istorie, Flavianii, Herod şi Alexanders au adus toţi, toate elementele necesare pentru crearea şi implementarea Creştinităţii. Aveau motivaţia financiară să înlocuiască religia militaristă a Sicarilor, aveau expertiza necesară în Iudaism şi în filosofie pentru a crea Evangheliile, precum şi cunoştinţele şi birocraţia care ar fi fost nevoie pentru implimentarea unei noi religii (Flavianii creaseră şi menţinuseră mai multe religii, diferite de Creştinitate). Mai mult, aceste familii erau conducătorii absoluţi ai teritoriilor pe care primele congregaţii Creştine apăruseră.

Pentru a realiza Evangheliile, a fost necesară o înţelegere completă a literaturii Iudaice. Evangheliile nu ar fi înlocuit doar literatura religiei străvechi, dar ar fi fost scrise în aşa fel încât să demonstreze că, Creştinitatea a reprezentat îndeplinirea profeţiilor Iudaismului, rezultând şi crescând astfel direct din aceste surse. Pentru a obţine aceste efecte, intelectualii Flaviani au folosit o tehnică utilizată în întreaga literatură Iudaică – tipologia. Metoda tipologiei nu este des utilizată în ziua de astăzi. În cel mai elementar mod, tipologia este o utilizare simplă a evenimentelor anterioare pentru a oferi un context şi o formă pentru cele care urmează – este similar cu utilizarea unui arhetip sau stereotip pentru a crea un nou caracter în literatură. Tipologia în Evanghelii este foarte specifică – sistemul foloseşte nume repetitive, locaţii sau concepte în aceeaşi secvenţă.

Tipologia este utilizată în cadrul literaturii Iudaice ca şi mod de transferare a informaţiei şi a însemnătăţii dintr-o poveste în alta, pentru a pune la lucru tiparul „Mâna lui Dumnezeu”. De exemplu, Cartea lui Esther foloseşte scene din povestea lui Iosif din Cartea Genezei, astfel că cititorul avizat poate să înţeleagă faptul că Esther şi Mordecai repetă rolul lui Iosif ca şi emisar al lui Dumnezeu.

Autorii Evangheliilor au folosit tipologia pentru a crea impresia că evenimentele din vieţile primilor profeţi Iudei erau de fapt evenimente din viaţa lui Iisus. Făcând asta, aceştia încercau să îşi convingă cititorii că povestea lui Iisus era o continuare a relaţiei divine care existase între profeţii Iudei şi Dumnezeu.

Chiar la începutul Evengheliilor, autorii au creat o relaţie tipologică foarte clară între Iisus şi Moise. Autorii au plasat această secvenţă la începutul operei lor pentru a arăta cititorului modul în care adevărata însemnătate a Noului Testament va fi prezentată.

Secvenţa începe în Matei 2:13, unde Iosif este descris aducându-l pe Iisus, care reprezintă „Noul Israel”, înapoi în Egipt. Acest eveniment este paralel cu Geneza 45 – 50, unde un Iosif primordial aduce „Vechiul Israel” înapoi în Egipt.

Autorii Evangheliilor l-au asociat pe Iosif-ul lor cu cel primordial în mai multe instanţe, respectiv mai mult decât un nume comun şi o călătorie în Egipt. În Noul Testament, Iosif este descris, la fel ca şi Iosif din Biblia Iudaică, ca un visător de vise şi ca o persoană care s-a intersectat cu o stea şi cu înţelepţi.

Ambele poveşti cu privire la călătoria lui Iosif în Egipt sunt imediat urmate de descrierea unui masacru al celor inocenţi. Poveştile cu privire la masacrul inocenţilor nu sunt tocmai paralele. Iisus nu este, de exemplu, salvat prin punerea lui într-o barcă pe râul Iordan şi apoi adoptat de fiica lui Herod. Tipologia utilizată în literatura Iudaică nu necesită descrieri şi citate cuvânt cu cuvânt; mai degrabă, autorul ia doar atâtea informaţii din cadrul evenimentului care este folosit ca şi tipar, cât să permită cititorului să recunoască faptul că evenimentul anterior se relaţionează cu cel care este descris. În acest caz, fiecare poveste a masacrului inocenţilor descrie copii mici măcelăriţi de către un tiran nemilos, dar viitorul salvator al Israelului este salvat.

Autorii Noului Testament continuă apoi să prezinte Exodul prin introducerea unui Înger care îi spune lui Iosif, „Sunt morţi cei care au căutat viaţa micului copil” (Matei 2:20). Această afirmaţie este o paralelă clară cu afirmaţia făcută lui Moise, primul salvator al Israelului, în Exodus 4:19: „Toţi cei care ţi-au căutat viaţa sunt morţi”. Paralelele continuă apoi cu Iisus primind botezul (Matei 3:13), care oglindeşte botezul israeliţilor (trecerea prin apă) descrisă în Exodus 14. Apoi, Iisus petrece 40 de zile în deşert, care reprezintă o paralelă cu cei 40 de ani petrecuţi de Israeliţi în sălbăticie. Ambele călătorii în deşert implică trei feluri de tentaţii. În Exodus, este Dumnezeu cel care este tentat, în timp ce în Evanghelii este Iisus, fiul lui Dumnezeu.

În Exodus, sunt Israeliţii cei care îl tentează pe Dumnezeu. Prima dată îl încearcă cerându-i pâine, la care aceştia învaţă că „omul nu trăieşte doar cu pâine” (Ex 16). A doua oară se întâmplă la Massah, unde li se spune să „nu îl tenteze pe Dumnezeu” (Ex 17). În cea de-a treia ocazie, atunci când crează viţelul de aur la Muntele Sinai (Ex 32), aceştia învaţă să „le fie frică de Dumnezeu şi să îl servească doar pe el.”

Cele trei tentaţii ale lui Iisus vin din partea Diavolului şi sunt o imagine exactă a tentaţiilor impuse de Israeliţi lui Dumnezeu. La prima sa tentaţie (Matei 4:4) el răspunde, „Omul nu trebuie să trăiască doar cu pâine”. La a doua răspunde (Matei 4:7) „Nu ar trebui să îl tentez pe Dumnezeu”. Şi la a treia (Matei 4:10) el răspunde „Ar trebui să îl venerezi pe Dumnezeu, şi doar pe el să îl serveşti”.

Deşi paralele dintre Iisus şi Moise sunt tipologice şi nu cuvânt cu cuvânt, secvenţa în care acestea se întâmplă este o tipologie. Faptul că aceste concepte paralele apar în aceeaşi ordine este dovada că Moise, primul salvator al Israelului, a fost folosit ca şi tipar pentru Iisus, cel de-al doilea salvator al Israelului.

Secvenţa tipologică din Matei care îl stabileşte pe Iisus ca fiind noul salvator al Israelului este bine cunoscută de către învăţaţi. Ceea ce nu este recunoscut în totalitate este povestea care de asemenea scoate în evidenţă perspectiva politică a autorilor Noului Testament. În Biblia Ebraică sunt Israeliţii cei care încearcă să îl tenteze pe Dumnezeu, dar trebuie arătat că în povestea paralelă din Noul Testament, Diavolul i-a locul acestora. Această înlocuire a Israeliţilor cu Diavolul este în perfectă concordanţă cu ceea ce credeau Flavianii despre Evreii mesianici, cum că aceştia ar fi nişte demoni.

Mai mult, secvenţele paralele demonstrează că Evangheliile au fost destinate să fie citite intertextual, ceea ce înseamnă că trebuie să fie citite în directă relaţionare cu alte cărţi din Biblie. Aceasta este singura metodă prin care literatura bazată pe tipuri poate să fie înţeleasă. În alte cuvinte, aşa cum ilustrează exemplul cu privire la infantilitatea lui Iisus, înţelegerea Evangheliilor înseamnă că cititorul trebuie să recunoască faptul că, conceptele, secvenţele şi locaţiile în Matei sunt paralele cu conceptele, secvenţele şi locaţiile din Geneză şi Exodus, acolo unde contextul lor a fost deja stabilit.

Folosind scene din literatura Iudaică, ca şi tipuri de evenimente în misiunea lui Iisus, autorii speră să convingă cititorii că Evangheliile erau o continuare a literaturii Ebraice, care i-a inspirat pe Sicarii să se revolte şi astfel, Iisus a devenit Mesia despre care rebelii sperau că a fost trimis de către Dumnezeu. În acest mod, ei ar fi golit Iudaismul Mesianic de puterea sa de a alimenta insurecţiile, din moment ce Mesia nu are să mai vină pentru că acesta fusese deja pe pământ. Mai mult, Mesia nu a fost liderul militar xenofob pe care Sicarii îl aşteptau, ci mai degrabă un om cu vederi multiculturale, care îşi îndemna adepţii să „întoarcă şi celălalt obraz”.

Dacă Evangheliile ar fi obţinut doar înlocuirea mişcării mesianice militare cu o mişcare pacifistă, atunci acestea ar fi devenit cele mai de succes piese de propagandă din istorie. Dar autorii doriseră chiar mai mult. Ei voiau nu doar să pacifice războinicii religioşi ai Iudeii, dar să îi facă să îl venereze pe Cezar ca şi pe un Zeu. Şi mai mult, ei voiau să informeze posteritatea că au făcut asta.

Populaţiei din provinciile Romane îi era permis să venereze după bunul plac, cu o singură excepţie; trebuiau să îi permită lui Cezar să fie venerat în templele lor. Acest lucru era însă incompatibil cu Iudaismul monoteistic. La sfârşitul războiului dintre anii 66 – 73 CE, Flavius Josephus a notat că nu a contat cât de mult i-a torturat Titus pe Sicarii, aceştia au refuzat să îl numească „Stăpân (Lord)”. Pentru a înfrânge încăpăţânarea religioasă a Evreilor, Flavianii au creat astfel o religie care îl venera pe Cezar, fără ca adepţii lor să ştie.

Pentru a obţine acest lucru, aceştia au utilizat aceleaşi metode tipologice folosite pentru a-l lega pe Iisus de Moise, creând concepte paralele, secvenţe şi locaţii. Au creat întreaga misiune a lui Iisus ca şi un tip de campanie militară a lui Titus. În alte cuvinte, evenimentele din cadrul misiunii lui Iisus sunt reprezentări simbolice a evenimentelor din campania lui Titus. Pentru a dovedi că aceste scene tipologice nu sunt accidentale, autorii le-au plasat în aceeaşi secvenţă şi în aceleaşi locaţii în Evanghelii, cum au apărut în campaniile lui Titus.

Scenele paralele erau menite să creeze o altă linie a poveştii decât cea care se putea vedea la suprafaţă. Această linie tipologică a poveştii arată că Iisus care a interacţionat cu discipolii după ce a fost crucificat, acelaşi Iisus pe care Creştinii l-au venerat fără să îşi dea semea timp de 2000 de ani, era de fapt Titus Flavius.

Descoperirea acestei invenţii a Flavianilor, Creştinismul, oferă o nouă înţelegere a întregului prim secol CE. O astfel de revelaţie poate produce dezorientări, iar cititorul va găsi următoarele puncte folositoare în înţelegerea noii istorii pe care această operă o prezintă.

- Creştinismul nu este originiar din clasele de jos ale Iudeii. A fost o creaţie a familiei Imperiale Romane, Flavians;

- Evangheliile nu au fost scrise de discipolii unui Mesia Evreu ci de către cercurile de intelectuali din jurul celor trei împăraţi Flaviani: Vespasian şi cei doi fii ai săi, Titus şi Domitian;

- Evangheliile au fost scrise în urma războiului din anii 66 – 73 CE dintre Romani şi Evrei, iar multe dintre evenimentele din cadrul misiunii lui Iisus sunt descrieri satirice ale evenimentelor din acel război;

- Scopul Creştinităţii a fost înlocuirea mişcării mesianice naţionaliste şi militare din Iudea cu o religie care era pacifistă şi care ar accepta regulile Romane;

După ce am dezvoltat aceste descoperiri, am aşteptat câţiva ani înainte să le public. Deşi nu mai sunt un Creştin, este clar că multe dintre învăţăturile filozofice ale Evangheliilor sunt benefice, şi nu doresc să creez Creştinităţii nicio daună. În acelaşi timp ştiam că multe persoane vor găsi aceste informaţii preţioase. Nu vreau să contribui la cinismul vârstei noastre, dar totuşi, vreau să contribui la crearea unei societăţi mult mai conştiente de ceea ce se întâmplă. Înţelegerea faptului că, Creştinitatea a fost un proiect de guvernare, ne va ajuta să obţinem o nouă înţelegere a guvernării.

În final, nesiguranţele mele cu privire la prezentarea acestor descoperiri, din cauza unui impact negativ, au fost depăşite. Astfel, după 2000 de ani de înţelegere eronată, adevărata însemnătate a Evangheliilor este prezentată. Începând cu pagina următoare, cititorul va intra într-o nouă lume. Poate nu o lume mai bună, dar cu siguranţă o lume adevărată.

Zelul pentru casa ta

de Reza Aslan, „Zelotul”

Printre toate relatările despre viaţa lui Isus din Nazaret există una — reprezentată în nenumărate tablouri, piese de teatru, filme şi predici duminicale — care ajută, mai mult decât oricare alte cuvinte sau fapte, să ni se dezvăluie cine a fost Isus şi ce a însemnat Isus. Este unul dintre foarte puţinele evenimente din misionariatul lui Isus atestate de toate cele patru evanghelii canonice — Matei, Marcu, Luca şi Ioan — adăugând o anumită pondere istoricităţii acestuia. Totuşi, toţi cei patru evanghelişti au prezentat acest episod monu­mental în stilul cel mai banal, aproape pe fugă, ca şi cum fie nu i-ar fi înţeles sensul, fie, mai probabil, ar fi vrut să ate­nueze în mod deliberat caracterul unui eveniment ale cărui implicaţii radicale ar fi fost imediat recunoscute de toţi cei care au asistat la el. Atât de revelator este acest moment unic din scurta viaţă a lui Isus, încât este suficient doar el pentru a-i clarifica misiunea, teologia, politica, relaţia cu autorităţile evreieşti şi cea cu iudaismul în general, precum şi atitudinea faţă de ocupaţia romană. Mai presus de toate, acest eveniment singular explică de ce un simplu ţăran din colinele joase ale Galileei a fost considerat atât de periculos pentru sistemul instaurat, încât avea să fie urmărit, arestat, torturat şi executat.

Anul este aproximativ 30 e.n. Isus tocmai intrase în Ierusalim, călare pe un asin şi înconjurat de o mulţime extaziată care striga: „Hosanna! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului! Binecuvântată să fie împărăţia viitoare a părintelui nostru David!“ Masele entuziaste cântă imnuri de slavă către Dumnezeu. Unii îşi întind mantiile pe drum, pentru ca Isus să treacă peste ele, aşa cum au făcut evreii şi pentru Jehu, când a fost declarat rege (2 Regi, 9:12-13). Alţii taie ramuri de palmier şi le leagănă prin aer, în amintirea eroicilor Macabei care au eliberat Israelul de sub domnia străină, cu două secole în urmă (1 Macabei, 13:49-53). întreaga sărbătoare a fost orchestrată cu grijă de către Isus şi discipolii săi, pentru a împlini profeţia lui Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul tău vine la tine: drept şi mântuitor; smerit şi călare pe asin, şi pe mânzul asinei“ (Zaharia, 9:9).

Mesajul transmis locuitorilor oraşului este inconfun- dabil: mult-aşteptatul mesia — adevăratul Rege al Iudeilor — a sosit să elibereze Israelul din robie.

Oricât de provocatoare ar putea să fie această intrare a lui Isus în Ierusalim, ea păleşte în comparaţie cu ceea ce face el a doua zi. împreună cu discipolii şi, se poate presupune, urmat de o mulţime adoratoare, Isus intră în curtea publică a Templului — Curtea Neamurilor — şi începe s-o „cureţe", într-un acces de furie, răstoarnă mesele zarafilor şi-i alungă pe negustorii care vând alimente ieftine şi suvenire. Dă drumul oilor şi vitelor aflate acolo ca să fie vândute pentru sacrificare şi deschide coliviile porumbeilor şi ale turturelelor, lăsând păsările să-şi ia zborul.

—Luaţi aceste lucruri de aici! strigă el.

Cu ajutorul ucenicilor, blochează intrarea în curte, împiedicând pe oricine aduce bunuri de vânzare sau schimb să mai intre în Templu. Apoi, în timp ce mulţimea de ne­gustori, adoratori, preoţi şi privitori curioşi se buluceşte peste resturile împrăştiate, în timp ce nenumărate animale speriate, fugărite de posesorii lor panicaţi, aleargă afară prin porţile Templului, risipindu-se pe străzile din Ierusalim, iar un detaşament de gărzi romane şi străjeri ai Templului înarmaţi până-n dinţi se reped prin curte în căutarea celui care a declanşat tot haosul, Isus stă aparent netulburat, con­form evangheliilor, demn, strigând peste tot vacarmul:

—Aşa este scris: casa mea va fi numită casă de rugăciune pentru toate neamurile. Dar voi aţi făcut din ea un bârlog de tâlhari.

Autorităţile sunt revoltate, şi pe bună dreptate. Nu există nicio lege care să interzică prezenţa negustorilor în Curtea Neamurilor. Alte părţi ale Templului pot fi sacrosancte şi cu accesul oprit pentru ologi, bolnavi, necuraţi şi, mai cu seamă, pentru masele laice. Curtea exterioară însă este o arenă deschisă tuturor, care serveşte atât ca bazar aglomerat, cât şi ca sediu administrativ al Sanhedrinului, consiliul suprem evreiesc. Negustorii şi zarafii, cei ce vând animale de jertfă, necuraţii, păgânii şi ereticii, toţi au dreptul să intre în Curtea Neamurilor după cum vor, pentru a face acolo afaceri. Nu e deloc surprinzător, aşadar, că preoţii Templului pretind să afle cine se crede acest provocator. Cu ce drept se apucă el să cureţe Templul? Ce semn poate oferi, pentru a justifica o faptă criminală atât de flagrantă?

Isus, după cum se ştie, ignoră complet aceste întrebări şi, în schimb, răspunde cu o profeţie enigmatică.

—Distrugeţi acest Templu, spune el, şi în trei zile îl voi ridica la loc.

Mulţimea e atât de năucită, încât nimeni nu pare să observe că Isus şi discipolii lui ies calmi din Templu şi pornesc prin oraş, după ce tocmai au săvârşit o faptă pe care autorităţile romane ar considera-o un delict capital: răzvră­tire, pasibilă de pedeapsa prin crucificare. La urma urmei, un atac contra afacerilor din Templu este înrudit cu unul împotriva nobilimii preoţeşti — ceea ce, având în vedere relaţiile încâlcite ale Templului cu Roma, echivalează cu un atac asupra Romei înseşi.

Să lăsăm deoparte un moment secolele de exerciţii exegetice pe care le-a stârnit acest episod uluitor din misio- nariatul lui Isus; dacă examinăm evenimentul din perspectivă strict istorică, scena este pur şi simplu stupefiantă. Nu exactitatea prezicerii lui Isus în legătură cu Templul ne interesează. Toate evangheliile au fost scrise după distrugerea Templului, în anul 70 e.n.; avertismentul către Ierusalim „căci veni-vor zile peste tine, când duşmanii tăi vor trage şanţ în jurul tău, şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi în tine, şi nu vor lăsa întru tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cu­noscut vremea cercetării tale" (Luca, 19:43-44) a fost pus în gura lui Isus de către evanghelişti, post factum. Mai degrabă, aspectul cel mai semnificativ al acestui episod — imposibil de ignorat — este cât de vizibil şi inconfundabil de zeloase se arată a fi acţiunile lui Isus la Templu.

Cu siguranţă, discipolii recunosc acest lucru. în timp ce-1 privesc pe Isus cum deschide coliviile şi răstoarnă mesele, dezlănţuit, Evanghelia după Ioan spune că ucenicii şi-au amintit de cuvintele Regelui David, care a strigat: „Râvna casei tale m-a mâncat" (Ioan, 2:17; Psalmii, 69:9).

Autorităţile Templului recunosc, de asemenea, zelul lui Isus şi urzesc un complot abil pentru a-1 atrage într-o cursă, făcându-1 să se implice ca revoluţionar zelot. Venind spre Isus, în văzul tuturor celor de faţă, îl întreabă:

—Învăţătorule, ştim că eşti adevărat, că ne înveţi care e calea lui Dumnezeu întru adevăr şi că nu arăţi deferenţă niciunui om. Spune-ne: este legiuit să i se plătească tribut Cezarului, sau nu?

Desigur, o asemenea întrebare nu este deloc simplă. Ea reprezintă testul esenţial al zelotismului. De la răscoala lui Iuda Galileanul, întrebarea dacă Legea lui Moise permite să se plătească tribut Romei a devenit semnul distinct al tuturor celor care aderă la principiile zelote. Argumentul era simplu şi clar pentru toată lumea: pretenţiile de tribut ale Romei nu însemnau nimic altceva decât o revendicare a proprietăţii asupra ţării şi locuitorilor ei. Dar ţara nu aparţinea Romei. Ţara aparţinea lui Dumnezeu. Cezarul nu avea dreptul să primească tribut, fiindcă nici asupra ţării nu avea niciun drept. întrebându-1 pe Isus despre legalitatea plăţii tributului către Roma, autorităţile religioase îi adresau, de fapt, o cu totul altă întrebare: eşti sau nu eşti zelot?

—Arătaţi-mi un dinar, răspunde Isus, referindu-se la moneda romană folosită pentru plata tributului. Al cui chip este acesta şi al cui nume e scris aici?

—Al Cezarului, răspund autorităţile.

— Ei bine, atunci daţi înapoi Cezarului proprietatea care-i aparţine Cezarului, iar lui Dumnezeu daţi-I înapoi proprietatea care-I aparţine lui Dumnezeu.

Este uluitor că atâtea secole de studii biblice au interpretat greşit aceste cuvinte ale lui Isus ca pe un apel de a lăsa deoparte „lucrurile lumeşti" — taxele şi birurile — pentru a ne concentra în schimb asupra celor cu adevărat importante: adoraţia şi supunerea faţă de Dumnezeu (guvern). O asemenea interpretare corespunde perfect cu imaginea unui Isus ca spirit ceresc detaşat, complet nepreocupat de chestiunile materiale — o aserţiune stranie în legătură cu un om care nu numai că a trăit într-una dintre perioadele cele mai agitate din punct de vedere politic din istoria Israelului, ci a şi afirmat că era acel mesia făgăduit, trimis să-i elibereze pe evrei de sub ocupaţia romană. în cel mai bun caz, răspunsul lui Isus a fost considerat un compromis călduţ între poziţiile preoţeşti şi zelote — între cei care găseau că era legal să se plătească tribut Romei, şi cei de părerea contrară.

Adevărul este că răspunsul lui Isus e o declaraţie cât se poate de clară ce se găseşte în evanghelii în legătură cu poziţia lui exactă în dezbaterea dintre preoţi şi zeloţi — nu cu privire la problema tributului, ci referitor la întrebarea de departe cea mai semnificativă despre suveranitatea lui Dumnezeu asupra ţării. Cuvintele Iui Isus vorbesc de la sine: „Daţi înapoi (apodidomi) Cezarului proprietatea care-i aparţine Cezarului..." Verbul apodidomi, adesori tradus prin „a da cuiva", este de fapt un cuvânt compus: apo e o prepoziţie care, în acest caz, înseamnă „din nou înapoi", iaididomi este un verb cu sensul de „a da". Apodidomi se foloseşte în mod concret când i se restituie cuiva proprietatea la care are dreptul; termenul implică faptul că persoana care primeşte plata e proprietara de drept a lucrului plătit. Cu alte cuvinte, conform lui Isus, Cezarul e îndreptăţit să „primească înapoi" dinarul, nu fiindcă ar merita tribut, ci pentru că este moneda lui; numele şi chipul său sunt gravate pe monedă. Dumnezeu nu are niciun amestec. Prin extensie, Dumnezeu este îndreptăţit să „primească înapoi" ţara pe care romanii au acaparat-o pentru ei înşişi, fiindcă este ţara lui Dumnezeu: „Pământul să nu se vândă pe vecie, căci pământul este stăpânirea mea, iar voi sunteţi pe lângă mine străini şi petrecători vremelnici", spune Domnul (Leviticul, 25:23). Cezarul nu are nimic de-a face cu pământul.

Prin urmare, daţi-i înapoi Cezarului ce-i al Iui şi daţi-i înapoi lui Dumnezeu ceea ce-i aparţine lui Dumnezeu. Acesta este argumentul zelot în forma sa cea mai simplă şi mai concisă. Şi pare să fie suficient pentru ca autorităţile din Ierusalim să-l eticheteze imediat pe Isus ca lestes. Tâlhar. Zelot.

Două zile mai târziu, după ce au mâncat şi au băut în secret la masa de Paşte, Isus şi discipolii lui se îndreaptă, prin întunericul nopţii, spre Grădina Ghetsimani, pentru a se ascunde între măslinii noduroşi şi tufele de spini. Aici, pe versantul apusean al Muntelui Măslinilor, nu departe de locul din care, peste ani de zile, generalul roman Titus va lansa asediul Ierusalimului, îl găsesc autorităţile.

—Aţi venit aici cu spade şi ciomege ca să mă arestaţi ca pe un tâlhar [lestes]?, întreabă Isus.

Exact aşa au venit după el. Evanghelia lui Ioan afirmă că în Ghetsimani a intrat o „cohortă" (speira) de soldaţi — unitate care cuprindea între trei sute şi şase sute de soldaţi romani — împreună cu poliţia Templului, cu toţii purtând „făclii şi arme" (Ioan, 18:3). E limpede că Ioan exagerează. Dar toate evangheliile cad de acord că grupul care a venit în toiul nopţii ca să-l aresteze pe Isus era numeros şi înarmat. O asemenea demonstraţie de forţă poate explica de ce, înainte de a porni spre Ghetsimani, Isus s-a asigurat că şi ucenicii lui erau înarmaţi.

— Cel ce nu are sabie, îşi instruieşte Isus discipolii, imediat după masa de Paşte, să-şi vândă veşmântul şi să-şi cumpere sabie.

—Doamne, răspund aceştia, iată aici două săbii.

—E destul, spune Isus (Luca, 22:36-38).

N-avea cum să fie destul. După o ciocnire scurtă, dar sângeroasă cu discipolii, gărzile îl arestează pe Isus şi-l duc la autorităţile din Ierusalim, unde este acuzat de răzvrătire, printre altele, pentru că „l-am aflat sucind minţile neamului nostru şi împiedicând să dăm dajdie Cezarului", acuzaţie pe care Isus nu o neagă (Luca, 23:2).

Declarat vinovat, Isus este trimis pe Golgota, pentru a fi crucificat împreună cu alţi doi oameni care sunt numiţi explicit lestai, tâlhari (Matei, 27:38; Marcu, 15:27). La fel ca în cazul oricărui criminal răstignit pe cruce, Isus primeşte o placă, sau titulus, descriind fapta pentru care e crucificat. Pe acest titulus al lui Isus scrie: „REGELE IUDEILOR". Crima lui: a râvnit la domnia regească; răzvrătire. Şi astfel, la fel ca orice tâlhar şi revoluţionar, ca fiecare zelot provocator şi profet apocaliptic care a venit înaintea sau în urma lui — la fel ca Ezechia şi Iuda, Theudas şi Athronges, Egipteanul şi Sama­riteanul, Simon fiul lui Giora şi Simon fiul lui Kochba — Isus din Nazaret este executat pentru a fi îndrăznit să-şi revendice mantia regească şi titlul de mesia.

Să fie clar: Isus nu era un membru al grupării zeloţilor care a pornit războiul cu Roma, fiindcă nu se poate spune că ar fi existat o asemenea organizaţie timp de încă treizeci de ani după moartea lui. Nu era nici un revoluţionar violent, pornit să declanşeze o rebeliune armată, deşi opiniile lui cu privire la folosirea violenţei erau mult mai complexe decât se presupune de obicei.

Priviţi însă îndeaproape cuvintele şi acţiunile lui Isus în Templul din Ierusalim — episodul care, fără îndoială, i-a precipitat arestarea şi execuţia — şi devine greu de contestat faptul următor: Isus a fost crucificat de romani fiindcă aspiraţiile lui mesianice ameninţau ocupaţia din Palestina, iar zelotismul său punea în pericol autorităţile Templului. Acest fapt în sine ar trebui să nuanţeze tot ceea ce citim în evanghelii despre acel mesia cunoscut ca Isus din Nazaret — de la detaliile morţii lui, crucificat pe Golgota, până la lansarea misionariatului său, pe malurile Iordanului.

A se vedea și listingul de la articole/.